Pledoarii cu iz interbelic…

Iata substanța unor pledoarii din vremuri patinate de timp – Diana Slavu, personajul principal din “Pânza de păianjen – Cella Serghi”
“- Ascultam, când eram studentă, aceste pledoarii (spunea Diana) cu ochii vrăjiţi ai copilului sărac în faţa unor baloane colorate. Dar n-a trecut mult, şi am vazut, la fel ca în copilărie, că, pe cât sunt de frumos colorate, de bine umflate, pe atât sunt de goale. O simplă înţepătură şi balonul devine zdreanţa. Răsfoiam, când eram studentă, aici în arhive, dosarul, aşa cum vedeam că fac avocaţii mai vârstnici. Mă mulţumeam să-mi pierd timpul în arhive, să citesc literele prăfuite. Dar acum am inţeles că trebuie să dau colbul la o parte ca să ajung mai adânc, şi, mai ales, am înţeles că, după ce las dosarul în arhivă, trebuie sa intru în viaţa… să stau de vorbă cu oamenii. Ce complexă e viaţa! E aşa de complexă, că refuză să intre într-un dosar, să fie şnuruită, parafată… Viaţa nu e prăfuită, e vie. Aşa de vie, aşa de plină de sevă şi de soare că cine n-are dreptate nu o poate privi în faţă. Noi am privit-o în faţă. Dosarul spune că electricianul Dragoş a intrat din întâmplare în magazie. Dar viaţa spune altfel! Dragoş n-a intrat „din întâmplare” căci ar fi fost mai calm, – ci a auzit un strigăt. N-a verificat, liniştit, cablul din proprie iniţiativă, ci a fost chemat, strigat. A strigat Straieveche, cărătorul de greutăţi. Interogatoriul i s-a luat la spital. Dar in ultimul moment a putut să vie, a intrat pe uşa, aici, l-aţi văzut, l-aţi auzit… Sigur că nimeni nu s-a aşteptat să intre pe uşă şi, mai ales, să vorbească. Dar omul a vorbit, destul de încet, dar desluşit. Aţi auzit ce a spus: „M-am speriat, am strigat. Electricianul a sărit pe baloturi.” Era oare firesc să scoată, mai întai, liniştit, cablul din priză, ca să nu-l curenteze? Sau să sară imediat şi să încerce să-l repuna la loc? A intrat Dragoş din întâmplare în magazie sau a fost strigat? Aţi auzit ce a spus martorul? A vorbit încet, dar a vorbit, şi cred că fiecare a auzit, fiindcă a fost linişte, aşa ca într-o sală de teatru, când publicul vrea să audă cu tot dinadinsul, când se aude pâna la ultimul balcon, până la ultimul loc orice şoaptă. Şi aici publicul a vrut să audă. Priviţi sala şi o să inţelegeţi de ce a vrut să audă! E un public care s-a săturat de minciuni, vrea adevărul!
Rumoare în sală.
– Nu e proces politic! se aude vocea preşedintelui.
– Ce înseamnă proces politic, onorat tribunal? Noţiunile rămân în urmă, viaţa o ia înainte. Burghezul gentilom, eroul lui Moliere, făcea proză fără să ştie.
Râsete în sală, destindere.
– S-a contat prea mult pe tăcere în acest proces. Tăcerea hamalului, care se afla în spital afon, tăcerea baloţilor de câlţi, care stăteau înghesuite, tăcerea pompierilor, care, dacă n-ar fi găsit uşile potrivnice, deschizându-se pe dinăuntru, ar fi putut să limiteze focul, să-l stingă, tăcerea inginerului, care ştia că uşile se închid pe dinăuntru şi tăcerea uşilor de fier. Dar acum, chiar şi aceste uşi au căpătat grai şi acuză… Expertiza este la dosar, ea vorbeşte în numle lor şi acuză! Toţi acuză! Nu pe cel din boxă, ci pe cei pentru care nicio boxă nu-i destul de încăpătoare, niciun incendiu destul de puternic ca să le mistuie vina…
Rumoare în sală.
– Onorat tribunal. Sunt prea multe incendii de la o vreme. Asta înseamnă că sunt prea multe lucruri de ascuns. Dar nu se vor găsi niciodata destui ţapi ispăşitori, destule uşi ferecate peste adevărul pe care viaţa îl cere…
– Atragem încă o data atenţia avocatului apărării că nu suntem la miting şi, daca nu va ţine seama, îi vom lua cuvântul.
– Onorat tribunal, apărarea şi-a spus cuvântul şi cere achitarea… ”.
Dupa ce am citit aceste rânduri am închis ochii… şi mi-am imaginat-o pe Diana cu ce patos şi cu ce ardoare şi-a susţinut cauza. Deschid ochii, revin la lumea actuală şi văd cu ochii minţii pledoarii comprimate, de cele mai multe ori până la anihilare…
Poate pentru că, exact cum spunea Diana Slavu, “noţiunile rămân în urmă, viaţa o ia înainte”…